Tragedia păcii imposibile. Eternele ciocniri sub schimbătoarele hegemonii

Ipoteza care a circulat în cadrul cercetarii noastre s-a legat de întrebarea daca conflictele sunt sau nu recurente, de-a lungul istoriei. Judecând dupa mersul istoriei, ele par inevitabile, legate în mod adânc de procesul evolutiv, de progres chiar. Imperiile, de-a lungul procesului, s-au înlocuit în postura de stapânitori ai lumii. Am vazut ca marii hegemoni au fost mai mereu imperii, pentru ca, pâna si de SUA - desi termenul s-a demodat - putem vorbi ca este o asemenea forta. Au existat autori care au pus conflictul tocmai pe seama comportamentelor inflamabile ale acestor entitati în spatiul international. Însa, înainte de constituirea acestor forme de organizare umana, indivizii au cunoscut forme de conflict, atât usoare cât si mai severe. Ca sa-i parafrazam putin pe Hobbes sau Hegel, istoria tuturor societatilor de pâna astazi este istoria conflictului. O istorie a pacii nu se poate scrie pentru ca ar intra deja pe literatura utopiei, pacea fiind un oftat adânc, resimtit si auzit atunci când zgomotele razboiului se sting în realitate, dar nu si în amintire. În amintire, de obicei, nu prea au timp sa se stinga, pentru ca ragazul lasat de decidentii trecerii la arme nu este decât temporar. Secolul al XX-lea, cu doua conflicte de mare calibru, ne-a demonstrat mai mult decât convingator ca fiinta umana este capabila sa se angajeze în asemenea masacre petrecute la numai 20 de ani distanta unul de celalalt. De aceea, sperantele legate de o pace mondiala la care sa adere toate popoarele au fost naruite sau macar mult distruse. Probabil ca epoca razboiului rece, oricât de ciudata a parut, a dat mai degraba garantii de pace, datorita (putem folosi acest termen) echilibrului nuclear. Cu o mica exceptie (criza rachetelor din Cuba, din 1962). În rest, pacea a crescut practic, dintre morminte, fiica terorii si a concesiilor, nascuta mai degraba din frica de nimicire decât din dorinta reala de convietuire în buna întelegere.